A sosit momentul pentru prima ieșire adevărată cu bicicleta pe off-road. Din toate traseele pregătite pentru vara asta, l-am ales aproape fără ezitare pe acesta pentru că și eu și Toni eram nerăbdători să vedem masivul Buila-Vânturarița și zona Cheia pentru prima oară.
Cum vineri a fost o zi aglomerată, am făcut seara niște cumpărături și bagaje la repezeală și am reușit să dorm vreo 4 ore, lucru deloc bun pentru seara următoare. La 5:30 am plecat din Craiova și pe la 8:30 am ajuns în Olănești, unde am găsit o parcare numai bună în fața unui magazin cu cameră video exterioară, undeva pe dreapta pe la jumătatea satului.
Până îi dăm drumul, se face aproape 9. Pornim încet, ca Dolănescu, cu multe pauze pentru poze și aranjamente, și în curând ajungem la ieșirea din satul Cheia:
Drumul prin sat a fost frumos, destul de îngust și presărat cu multe case vechi specifice zonei care parcă întăreau ideea că timpul trece mai greu la sat. După ce ajungem la umbră parcă începem să pedalăm mai cu spor și trecem pe lângă o mulțime de troițe, care denotă activitatea religioasă intensă ce are loc la câțiva km depărtare.
În curând ajungem și la schitul Iezer, primul de pe listă, unde facem câteva poze și Toni balotează niște corcodușe de pe marginea drumului.
Pe drum ne-am întâlnit cu câteva camioane pline cu lemne care ieșeau de pe drumurile forestiere închise cu bariere ce mergeau pe văile din stânga noastră. Până la ramificația spre schitul Pahomie, drumul urcă destul de domol. La ramificație mai tragem câteva poze, lângă niște vagoane pentru muncitori care nu mai erau prin preajmă, apoi începem să băgăm la deal.
Aici drumul devine mai bolovănos, și în sfârșit, ceva mai abrupt. După câteva minute ne întâlnim cu ditamai autocarul plin de copii, care cobora înfrânat precum căruțele la țară cu o creangă legată cu sfoară, și căruia îi facem loc să coboare. Urcăm în continuare cu multe pauze și într-un final ajungem și la schitul Pahomie, unde facem o pauză puțin mai lungă pe băncile din fața schitului.
Aici era zi de lucru, în interior se tăiau niște lemne, iar după ce am început să urcăm și am ajuns în partea din spate, cineva umbla la niște roșii prin solar. Până aici toate bune și frumoase, socoteala de acasă se potrivea cu cea din târg. Dar cu 2 km înainte de schitul Pătrunsa se termină forestierul, și începe o potecă unde trebuie să mai și coborâm de pe bicicletă. Cu toate astea înaintarea merge bine, și la 15 minute înainte de schit ajungem pe o culme înverzită străjuită de o altă troiță dotată și cu o masă și două băncuțe, pe care am pus ochii pentru o pauză de masă după ce ne întoarcem de la schit. Așa că mergem mai departe, când pe bicicletă, când pe lângă, mai oprim pentru realimentare cu apă de la o cișmea de lângă schit și apoi ajungem la ultimul schit pe ziua de azi.
În schituri eu n-am mai intrat, că nu am mai avut altceva pe drum în afară de colanți și maieu. Pe la 2 am revenit la băncuțele de mai devreme, unde am servit masa. Aici am constatat că bananele mele puse mai pe la fundul rucsacului se făcuseră muci și din 4 banane n-am mai ales decât vreo 2 vârfuri, apoi conserva de ton după care tânjesc de fiecare dată la munte era caldă, așa că am mâncat din celelalte provizii și am luat aminte pentru turele următoare.
A urmat coborârea înapoi până la ramificație, numai bună să se așeze mâncarea, pe care am făcut-o în vreo 25 de minute, după care din nou la deal. La urcare ne-am întâlnit și cu o capră neagră, care nu voia să fugă deși ne-am apropiat la vreo 20 de metri de ea.
Și aici, odată cu creșterea altitudinii, drumul devine mai bolovănos, dar se urcă frumos, cu câteva porțiuni nițel mai abrupte. Aici parcă a fost mai lungă urcarea decât cea calculată pe bikemap, și după ce am alimentat de la cișmeaua dinainte de tunel, am oprit pentru câteva poze la tunel.
Încă o coborâre rapidă, o trecere prin pârâul Cheia și apoi ajungem la cabană. Surpriză, aici era plin de lume și de mașini, mirosea și a niște grătar, dar din fericire nu răsuna muzica în difuzoare. Numai bine, las repede bicicleta și mă duc la cabană, pentru că voiam să pun mâna pe o hartă a zonei și am înțeles că doar de la rangerii din parc se poate obține. Aici dau peste câțiva oameni foarte amabili de unde mai aflu câte ceva despre traseul pe care l-am ales pentru întoarcere și primesc și harta mult dorită. Plătim și 5 lei biletul de vizitare a parcului, deși oamenii voiau să ne scutească de asta pentru efortul depus, și apoi facem o poză de grup cu membrii Clubului Montan Buridava, după care o luăm din loc că se apropia seara.
O scurtă pauză la tunel, apoi pornim pe traseul marcat cu bandă galbenă care ajunge în valea pârâului Olănești, la I.F. Mînzu. Aici cam știam la ce să ne așteptăm, noroc cu blogurile astea, așa că o scoatem la capăt după vreo 45 de minute prin pădure ocolind cum puteam copacii căzuți de-a curmezișul potecii. Pe poteca asta am văzut ciuperci de toate culorile, roșii, galbene, verzi, maro, albe. Apoi am traversat Olăneștiul și i-am dat în gușă până la mașină unde am ajuns puțin după apusul soarelui.
La sfârșit am avut 75 km, față de cei 68 estimați pe bikemap, dar mai erau 150 până acasă, și la nesomnul acumulat în ultimele zile a trebuit să fac vreo două pauze ca să-mi clătesc ochii pentru ca a fost cam la limită drumul ăsta de întoarcere.
No comments:
Post a Comment