La 10 fix suntem gata de plecare, așa că facem o poză și ne luăm tălpășița.
Sunday, November 4, 2012
Vaideeni - Lacul Balota - Vaideeni
A venit noiembrie, și pe nepusă masă mi s-a ivit ocazia să fac o plimbare de toamnă prin Munții Căpățânii. Intenția a fost să urcăm din Vaideeni pe valea Luncavățului, și de acolo pe un versant sus pe creastă, apoi să coborâm pe o culme care ajunge în satul Izvorul Rece.
La 10 fix suntem gata de plecare, așa că facem o poză și ne luăm tălpășița.
Mergem ușor pe vale-n sus și admirăm culorile toamnei. Cum asta a fost prima mea ieșire de toamnă la munte, am avut ce vedea. Din când în când mai dăm peste câte o țeavă de apă fisurată și suntem foarte aproape să atingem câteva curcubee. Drumul a fost bun până am părăsit albia pârâului, ca după aceea să își facă simțită prezența pietre și bolovani de toate dimensiunile.
Am ajuns și la Lacul Balota, unde am poposit ceva mai mult pentru a băga la ghiozdan. De data asta n-am mai uitat conserva de ton, și acum a intrat ca unsă. Apoi am început din nou urcușul spre porțiunea cea mai grea a traseului, urcarea de 1.5 km pe versant spre creastă.
Odată ajunși, am ajuns la concluzia că o să punem punct aici traseului, pentru că mai aveam destul de mult de urcat și nu ne mai simțeam în stare. Adică 500 m de push cu pantă medie de 24% și per total 1,7 km cu pantă medie de 14%. Așa că ne-am echipat pentru coborâre și într-o clipită am ajuns înapoi în sat.
Concluzia turei pentru mine a fost ca la următoarele ieșiri similare, cu jumătate vale și jumătate creastă, prima parte a traseului ar trebui să fie pe creastă. Și să am încredere în Google, pentru că diferențele de nivel cam sunt ceea ce par a fi. Și track-ul pe bikemap, cu 40 km în 3h 45m. Cu cifrele astea ne făcea și Dolănescu :))
La 10 fix suntem gata de plecare, așa că facem o poză și ne luăm tălpășița.
Wednesday, October 10, 2012
Negoiești - Balota de Sus - Velești - Bușteni - Gaia - Negoiești
A mai trecut un sfârșit de săptămână fără ieșire la munte. Da nu-i bai, că tot am ieșit cu bicicleta, și nu oricum, ci intr-o ieșire care a avut niște ingrediente foarte plăcute. Pe lângă faptul că a fost foarte puțin asfalt (doar 4 km), am avut parte și de câteva urcări și am trecut prin două sate aproape uitate de lume.
Pornirea a avut loc în jur de ora 11, și cum primii 3-4 km sunt comuni cu traseul Goiești - nordul Doljului - Melinești - Goiești, am reîntâlnit frumosul deluț care oferă o urcare cu înclinația medie de 15%. Nici acum n-am reușit să-l urc în întregime, m-am împotmolit la al doilea gât cu vreo 3 m înainte de vârf. Dar presimt că mai trec eu pe-aici și o să reglez conturile :) Cum urma să ne întoarcem pe altă parte, am și coborât o dată pentru că arăta prea bine de acolo de sus, apoi urcăm din nou și ne vedem de drum.
Urmează o bună bucată de hoinăreală prin păduri, care sunt omniprezente în prima jumătate a traseului. Chiar la început este o zonă cu pădure pe stânga și o perdea de câțiva copaci pe dreapta care, în lumina soarelui de acum dar și din tura trecută, arăta minunat. Urmează o scurtă coborâre prin pădure, și înainte de a ieși din pădure, după vreo 5 km de traseu, e timpul să se servească masa :)) Nu îmi era foame, dar de dragul de a mânca în natură tot aș fi îmbucat și eu ceva (o conservă de ton, care din păcate am uitat-o acasă, sau ceva din traistă cum mâncam când mergeam la fân în copilărie). Așa că bag un baton de cereale și apoi pornim cu forțe proaspete spre Balota de Sus.
În sat oprim la un magazin de unde lumea se hidratează cu niște bere sau niște cafea, în ambianța unei pârâitori de ATV. Umflatul satului ținea neapărat să ne arate cum face 360 după 360 și cum stârnește praful de pe stradă. Și cum tacâmul nu era complet, trec și doi bagabonți romulani pe o motocicletă de viteză pe care o turează să ne arate că poate, dar deh, ei sunt din Balota de Sus și aici pe pietriș nu pot să meargă cu mai mult de 10 km/h. Într-un final plecăm de aici și ne îndreptăm către Velești. După un mic deluț ajungem în sat, unde eu nu-mi amintesc să fi văzut țipenie de om. Deci nici urmă de figuranți ca mai devreme, iar atmosfera din sat era una plăcută. Am văzut câteva case de lemn, una micuță dar cu un acoperiș înalt și foarte țuguiat, dar și câteva case vechi ”americane” - cele cu acoperișul într-o singură apă. Se pare că am fost așa de absorbit de priveliște încât am și uitat să mai fac poze.
Din Velești am făcut 1 km pe un drum de asfalt pînă să ieșim din nou pe pământ, drum terminat în 2011 și care după 1 an începuse să se rupă pe margini. Parcă sună cunoscut... Când părăsim asfaltul dăm peste o fântână cu cumpănă, lângă care facem o poză de grup, apoi după o scurtă pauză pornim cu gândul la o bodegă din satul Gaia, pe care cei cu state mai vechi în meseria asta au mai vizitat-o. Ajungem acolo destul de repede, pentru că mergem pe asfalt, și din nou fiecare se hidratează cu ce poate.
De aici încă o scurtă urcare urmată de încă 2-3 km după care ajungem la o biserică părăsită, a cărei poveste nu am aflat-o decât după ce am ajuns acasă. Biserica este un monument istoric cu codul DJ-II-m-B-08290 aparținând satului Gruița (fostul sat Cruci) care acum mai are o singură gospodărie. Din păcate la casa respectivă nu am ajuns. Cum seara se apropia, după o altă scurtă pauză la biserică am pornit spre mașini unde am ajuns cu bine pe la 18:30.
Tura a însumat 43 km iar traseul pe bikemap este mai jos.
Pornirea a avut loc în jur de ora 11, și cum primii 3-4 km sunt comuni cu traseul Goiești - nordul Doljului - Melinești - Goiești, am reîntâlnit frumosul deluț care oferă o urcare cu înclinația medie de 15%. Nici acum n-am reușit să-l urc în întregime, m-am împotmolit la al doilea gât cu vreo 3 m înainte de vârf. Dar presimt că mai trec eu pe-aici și o să reglez conturile :) Cum urma să ne întoarcem pe altă parte, am și coborât o dată pentru că arăta prea bine de acolo de sus, apoi urcăm din nou și ne vedem de drum.
În sat oprim la un magazin de unde lumea se hidratează cu niște bere sau niște cafea, în ambianța unei pârâitori de ATV. Umflatul satului ținea neapărat să ne arate cum face 360 după 360 și cum stârnește praful de pe stradă. Și cum tacâmul nu era complet, trec și doi bagabonți romulani pe o motocicletă de viteză pe care o turează să ne arate că poate, dar deh, ei sunt din Balota de Sus și aici pe pietriș nu pot să meargă cu mai mult de 10 km/h. Într-un final plecăm de aici și ne îndreptăm către Velești. După un mic deluț ajungem în sat, unde eu nu-mi amintesc să fi văzut țipenie de om. Deci nici urmă de figuranți ca mai devreme, iar atmosfera din sat era una plăcută. Am văzut câteva case de lemn, una micuță dar cu un acoperiș înalt și foarte țuguiat, dar și câteva case vechi ”americane” - cele cu acoperișul într-o singură apă. Se pare că am fost așa de absorbit de priveliște încât am și uitat să mai fac poze.
Thursday, September 20, 2012
Craiova - Leșile - Mălăești - Popeasa - Goiești - Craiova
Tura asta a fost una spontană, la ideea lui Toni care era curios să vadă cum arată cele câteva văi care mărginesc satul Mălăiești. Ne-a onorat cu prezența și Cristi, și cum de data asta am fost mai puțini, am putut să mergem destul de repede, până la un punct. Pe asfalt mi-am amintit de vremurile când mergeam pe cursieră, așa că am mers destul de repede, probabil cu o medie apropiată de 30 km/h. Dar am ieșit pe drumurile dintre tarlale, și după nici un km, am început să mergem pe lângă biciclete pe o urmă de drum, care din fericire nu a ținut decât 1 km. Când am ajuns la un drum de categorie superioară ne-am întâlnit cu un domn care mâna un atelaj cu tracțiune animală 4x4 care ne-a confirmat că drumul care-l urmam spre Mălăești era cel bun. Trecem printr-o pădurice, prin Amaradia și apoi printr-o altă pădurice, după care ajungem în Mălăiești.
Aici vedem un drum de beton, și un localnic ne lămurește că a fost betonat acum 3 ani. Se lasă seara și ieșim din sat ca să urcăm un deal tipic doljean, de 60 de metri diferență de nivel, prilej bun să trag mai tare pentru câteva minute.
Ajunși pe coama dealului începem să mergem pe un drum destul de bun, pe marginea căruia găsim o mulțime de porumbe, dar mult mai mari decât ce am văzut până acum. Erau cam cât unghia de la degetul mic, și pe deasupra mai erau și bune, nu-ți lăsau gura pungă ca celelalte. Încă puțin și ajungem la pădurea pe unde urma să ne întoarcem la asfalt, o traversăm pe un drum bun față de ce-am mai văzut pe aici prin păduri, apoi mergem pe unul bombardat de crăpături și după o scurtă coborâre ajungem în satul numit Popeasa.
Încă puțin pietriș apoi asfalt până acasă, la Cristi mai întâi, unde a avut loc o ședință de hidratare, cu apă pentru unii, cu bere pentru alții. 65 km în 4 ore, inclusiv drumul prin oraș.
Craiova - Segarcea pe malul Jiului
Cum sâmbătă și duminică se anunțase vreme instabilă și eu aveam poftă să mai stau acasă, m-am gândit să merg la Segarcea ca pe vremuri, cu bicicleta, dar totuși să evit asfaltul în măsura posibilităților, conform principiului la care am aderat în vara asta.
Așa că m-am uitat pe hartă, am încercat să rețin cele câteva zone unde n-o să pot sta aproape de Jiu, și sâmbătă dimineața la 7 am plecat la drum. Temperatura era numai bună, 17° C, așa că am plecat echipat și cu mâneci care și-au făcut datoria așa încât nu mi-a fost frig deloc. La podul peste Jiu am ajuns imediat, iar de acolo nu am mai văzut asfaltul până în Segarcea. Dar micile probleme au început să apară. Pentru că drumurile de pe malul Jiului nu sunt întotdeauna cele mai circulate, uneori e destul de greu să mergi pe ele chiar și cu bicicleta. Cele din păduri sunt năpădite de vegetație și te iau crengile de ochi, iar cele de pe câmp sunt pline de iarbă și de multe ori și de colții babei, plantă față de care am devenit puțin obsedat :) Așa că până în satul Jiul deja am făcut o pană, evident în colții babei, iar la ieșirea din sat am făcut și o poză.
Încet încet am ajuns și la pădurea de după Țuglui, și ca mai înainte am dat peste fel și fel de drumuri, mai bune sau mai proaste, iar la un moment dat am ieșit chiar în asfalt, la vreo 100 m înainte de cișmeaua de unde se merge spre Bâzdâna.
De aici la Bâzdâna am ajuns repede, pentru că drumul a fost bun și îl știam de acum un an. Am traverasat satul, încet, ca să mai admir încă o dată locurile ăstea uitate de lume și care or să dispară văzând cu ochii în următoarea perioadă, iar la ieșire am aflat de la un nene pe unde-ar fi drumul către Foișor.
Omul dăduse bine indicațiile, dar eu ca s-o țin pe-a mea cu drumul pe lângă Jiu, undeva înainte de Foișor am făcut stânga în loc de dreapta și am intrat într-o zonă mărginită pe de o parte de Jiu, și pe alta de o mlaștină destul de mare. Este vorba de zona dintre km 31 și 32 de pe traseu. Până să ajung aici am mai făcut o pană, iar acum începusem să merg mai cu grijă pentru că nu mai aveam decât o camera și câteva petece. Numai bine, când am văzut că se înfundă și nu mai pot merge înainte, am zis să merg la dreapta să văd dacă mai dau în drumul pe care l-am părăsit. Nici n-am făcut 10 metri pe lângă bicicletă, și cu gândul la colții babei am zis să mă uit ca nu cumva să fie și pe aici. Bine că m-am uitat, pentru că deja colectasem 10+ bucăți în fiecare roată, așa că am luat-o în brațe și la loc sigur am scos toți spinii. Nimic nu sună mai bine decât fâsâitul aerului care răzbate printr-o înțepătură de mărăcine. Minunat! Deja mă gândeam cum o mai dreg acum, dar am constatat că nu se desumflă de tot, așa că am început să merg așa și să umflu roțile la câțiva km. Cu greu am reușit să revin la drumul cel bun, după încă vreo 2 încercări nereușite, și de aici n-au mai fost probleme. Mai jos e o poză cu mlaștina care mi-a dat bătăi de cap.
Am trecut rapid și prin Foișor, deja eram cu mult în întârziere față de ce mi-am propus, și după ce-am urcat singurul deal de pe traseu am fost întâmpinat de o altă priveliște minunată: Segarcea la 10 km în față, bucăți mari din drum discuite perpendicular pe direcția de mers și un vânt din față care ținea în loc săracele păsări ce voiau să zboare împotriva lui.
Per total au ieșit 60 km în 4 ore jumătate de pedalat, și deși nu a fost cea mai reușită tură, mi-a plăcut pentru că am ieșit singur și am avut ocazia să mă gândesc la multe lucruri la care nu m-am mai gândit de când eram mic. Probabil că n-o să se mai repete prea curând, dar e bine de știut.
Așa că m-am uitat pe hartă, am încercat să rețin cele câteva zone unde n-o să pot sta aproape de Jiu, și sâmbătă dimineața la 7 am plecat la drum. Temperatura era numai bună, 17° C, așa că am plecat echipat și cu mâneci care și-au făcut datoria așa încât nu mi-a fost frig deloc. La podul peste Jiu am ajuns imediat, iar de acolo nu am mai văzut asfaltul până în Segarcea. Dar micile probleme au început să apară. Pentru că drumurile de pe malul Jiului nu sunt întotdeauna cele mai circulate, uneori e destul de greu să mergi pe ele chiar și cu bicicleta. Cele din păduri sunt năpădite de vegetație și te iau crengile de ochi, iar cele de pe câmp sunt pline de iarbă și de multe ori și de colții babei, plantă față de care am devenit puțin obsedat :) Așa că până în satul Jiul deja am făcut o pană, evident în colții babei, iar la ieșirea din sat am făcut și o poză.
Monday, September 10, 2012
Valea Eșelniței - vf. Svinecea Mare - Valea Eșelniței
Pentru a doua zi a turei din acest weekend nu aveam stabilit un traseu, așa că am avut câteva opțiuni de unde am putut alege. Până la urmă am hotărât să facem un traseu desenat de mine cu câteva zile înainte, care pornea de lângă Eșelnița și urca pe Valea Eșelniței până aproape de vârful Svinecea Mare (1224 m), cel mai înalt din Munții Almăj.
Pornirea a fost mai grea decât ieri, și abia pe la 1:30 am plecat la drum. Primii 15 km i-am făcut în viteză împreună cu Lulu, dar ajunși la prima ramificație am așteptat să ne regrupăm ca să nu ne rătăcim cumva. Aici ne-am întîlnit și cu niște oameni de-ai locului, care ne-au confirmat că traseul ales către vârf este bun, și de lai ei am aflat că de fapt se spune Svinécea Mare, nu cu accentul pe i cum îi ziceam eu. Dar este binecunoscut faptul că mai greșesc la accente, așa că nu e de mirare. Așteptând la ramificație, am numărat 5 camioane care coborau pline de cărbuni, fără să le mai pun pe cele două pe care le-am văzut până aici. Se pare că traficul explică de ce drumul era foarte plin de praf. De fapt eu n-am mai văzut atâta praf niciodată, nici măcar pe drumurile care duc la viile din Segarcea. Pe lângă praful care în unele locuri era mai mare de-o palmă, drumul era plin și de pietre medii ca dimensiune, ascuțite și bine fixate, care împreună cu roțile mele umflate la maxim de frica vreunui snake bite (nu mai aveam nicio cameră de rezervă) au contribuit la sporirea disconfortului.
Dar până la urmă toate-au fost bune și frumoase și am ajuns cu bine în vârf. Acolo am descoperit exploatările de cărbune, acestea fiind unele de suprafață, și am dat și de 2 belgieni care studiau ceva la un aparat conectat la niște sonde de-a lungul drumului.
Ajuns acasă am constatat că în vârf am greșit puțin drumul, pentru că ar fi trebuit să facem la un moment dat stânga (lângă stână) și să ajungem ceva mai aproape de vârf. Dar mă consolez cu ideea că oricum era prea târziu pentru a mai urca pe el.
Ca și în traseul de ieri, au fost tot 50 de km în 3:30 ore iar track-ul se regăsește mai jos.
Pornirea a fost mai grea decât ieri, și abia pe la 1:30 am plecat la drum. Primii 15 km i-am făcut în viteză împreună cu Lulu, dar ajunși la prima ramificație am așteptat să ne regrupăm ca să nu ne rătăcim cumva. Aici ne-am întîlnit și cu niște oameni de-ai locului, care ne-au confirmat că traseul ales către vârf este bun, și de lai ei am aflat că de fapt se spune Svinécea Mare, nu cu accentul pe i cum îi ziceam eu. Dar este binecunoscut faptul că mai greșesc la accente, așa că nu e de mirare. Așteptând la ramificație, am numărat 5 camioane care coborau pline de cărbuni, fără să le mai pun pe cele două pe care le-am văzut până aici. Se pare că traficul explică de ce drumul era foarte plin de praf. De fapt eu n-am mai văzut atâta praf niciodată, nici măcar pe drumurile care duc la viile din Segarcea. Pe lângă praful care în unele locuri era mai mare de-o palmă, drumul era plin și de pietre medii ca dimensiune, ascuțite și bine fixate, care împreună cu roțile mele umflate la maxim de frica vreunui snake bite (nu mai aveam nicio cameră de rezervă) au contribuit la sporirea disconfortului.
Dar până la urmă toate-au fost bune și frumoase și am ajuns cu bine în vârf. Acolo am descoperit exploatările de cărbune, acestea fiind unele de suprafață, și am dat și de 2 belgieni care studiau ceva la un aparat conectat la niște sonde de-a lungul drumului.
Ca și în traseul de ieri, au fost tot 50 de km în 3:30 ore iar track-ul se regăsește mai jos.
Subscribe to:
Posts (Atom)