Cum sâmbătă și duminică se anunțase vreme instabilă și eu aveam poftă să mai stau acasă, m-am gândit să merg la Segarcea ca pe vremuri, cu bicicleta, dar totuși să evit asfaltul în măsura posibilităților, conform principiului la care am aderat în vara asta.
Așa că m-am uitat pe hartă, am încercat să rețin cele câteva zone unde n-o să pot sta aproape de Jiu, și sâmbătă dimineața la 7 am plecat la drum. Temperatura era numai bună, 17
° C, așa că am plecat echipat și cu mâneci care și-au făcut datoria așa încât nu mi-a fost frig deloc. La podul peste Jiu am ajuns imediat, iar de acolo nu am mai văzut asfaltul până în Segarcea. Dar micile probleme au început să apară. Pentru că drumurile de pe malul Jiului nu sunt întotdeauna cele mai circulate, uneori e destul de greu să mergi pe ele chiar și cu bicicleta. Cele din păduri sunt năpădite de vegetație și te iau crengile de ochi, iar cele de pe câmp sunt pline de iarbă și de multe ori și de colții babei, plantă față de care am devenit puțin obsedat :) Așa că până în satul Jiul deja am făcut o pană, evident în colții babei, iar la ieșirea din sat am făcut și o poză.
Încet încet am ajuns și la pădurea de după Țuglui, și ca mai înainte am dat peste fel și fel de drumuri, mai bune sau mai proaste, iar la un moment dat am ieșit chiar în asfalt, la vreo 100 m înainte de cișmeaua de unde se merge spre Bâzdâna.
De aici la Bâzdâna am ajuns repede, pentru că drumul a fost bun și îl știam de acum un an. Am traverasat satul, încet, ca să mai admir încă o dată locurile ăstea uitate de lume și care or să dispară văzând cu ochii în următoarea perioadă, iar la ieșire am aflat de la un nene pe unde-ar fi drumul către Foișor.
Omul dăduse bine indicațiile, dar eu ca s-o țin pe-a mea cu drumul pe lângă Jiu, undeva înainte de Foișor am făcut stânga în loc de dreapta și am intrat într-o zonă mărginită pe de o parte de Jiu, și pe alta de o mlaștină destul de mare. Este vorba de zona dintre km 31 și 32 de pe traseu. Până să ajung aici am mai făcut o pană, iar acum începusem să merg mai cu grijă pentru că nu mai aveam decât o camera și câteva petece. Numai bine, când am văzut că se înfundă și nu mai pot merge înainte, am zis să merg la dreapta să văd dacă mai dau în drumul pe care l-am părăsit. Nici n-am făcut 10 metri pe lângă bicicletă, și cu gândul la colții babei am zis să mă uit ca nu cumva să fie și pe aici. Bine că m-am uitat, pentru că deja colectasem 10+ bucăți în fiecare roată, așa că am luat-o în brațe și la loc sigur am scos toți spinii. Nimic nu sună mai bine decât fâsâitul aerului care răzbate printr-o înțepătură de mărăcine. Minunat! Deja mă gândeam cum o mai dreg acum, dar am constatat că nu se desumflă de tot, așa că am început să merg așa și să umflu roțile la câțiva km. Cu greu am reușit să revin la drumul cel bun, după încă vreo 2 încercări nereușite, și de aici n-au mai fost probleme. Mai jos e o poză cu mlaștina care mi-a dat bătăi de cap.
Am trecut rapid și prin Foișor, deja eram cu mult în întârziere față de ce mi-am propus, și după ce-am urcat singurul deal de pe traseu am fost întâmpinat de o altă priveliște minunată: Segarcea la 10 km în față, bucăți mari din drum discuite perpendicular pe direcția de mers și un vânt din față care ținea în loc săracele păsări ce voiau să zboare împotriva lui.
Per total au ieșit 60 km în 4 ore jumătate de pedalat, și deși nu a fost cea mai reușită tură, mi-a plăcut pentru că am ieșit singur și am avut ocazia să mă gândesc la multe lucruri la care nu m-am mai gândit de când eram mic. Probabil că n-o să se mai repete prea curând, dar e bine de știut.
No comments:
Post a Comment