Thursday, September 20, 2012
Craiova - Leșile - Mălăești - Popeasa - Goiești - Craiova
Tura asta a fost una spontană, la ideea lui Toni care era curios să vadă cum arată cele câteva văi care mărginesc satul Mălăiești. Ne-a onorat cu prezența și Cristi, și cum de data asta am fost mai puțini, am putut să mergem destul de repede, până la un punct. Pe asfalt mi-am amintit de vremurile când mergeam pe cursieră, așa că am mers destul de repede, probabil cu o medie apropiată de 30 km/h. Dar am ieșit pe drumurile dintre tarlale, și după nici un km, am început să mergem pe lângă biciclete pe o urmă de drum, care din fericire nu a ținut decât 1 km. Când am ajuns la un drum de categorie superioară ne-am întâlnit cu un domn care mâna un atelaj cu tracțiune animală 4x4 care ne-a confirmat că drumul care-l urmam spre Mălăești era cel bun. Trecem printr-o pădurice, prin Amaradia și apoi printr-o altă pădurice, după care ajungem în Mălăiești.
Aici vedem un drum de beton, și un localnic ne lămurește că a fost betonat acum 3 ani. Se lasă seara și ieșim din sat ca să urcăm un deal tipic doljean, de 60 de metri diferență de nivel, prilej bun să trag mai tare pentru câteva minute.
Ajunși pe coama dealului începem să mergem pe un drum destul de bun, pe marginea căruia găsim o mulțime de porumbe, dar mult mai mari decât ce am văzut până acum. Erau cam cât unghia de la degetul mic, și pe deasupra mai erau și bune, nu-ți lăsau gura pungă ca celelalte. Încă puțin și ajungem la pădurea pe unde urma să ne întoarcem la asfalt, o traversăm pe un drum bun față de ce-am mai văzut pe aici prin păduri, apoi mergem pe unul bombardat de crăpături și după o scurtă coborâre ajungem în satul numit Popeasa.
Încă puțin pietriș apoi asfalt până acasă, la Cristi mai întâi, unde a avut loc o ședință de hidratare, cu apă pentru unii, cu bere pentru alții. 65 km în 4 ore, inclusiv drumul prin oraș.
Craiova - Segarcea pe malul Jiului
Cum sâmbătă și duminică se anunțase vreme instabilă și eu aveam poftă să mai stau acasă, m-am gândit să merg la Segarcea ca pe vremuri, cu bicicleta, dar totuși să evit asfaltul în măsura posibilităților, conform principiului la care am aderat în vara asta.
Așa că m-am uitat pe hartă, am încercat să rețin cele câteva zone unde n-o să pot sta aproape de Jiu, și sâmbătă dimineața la 7 am plecat la drum. Temperatura era numai bună, 17° C, așa că am plecat echipat și cu mâneci care și-au făcut datoria așa încât nu mi-a fost frig deloc. La podul peste Jiu am ajuns imediat, iar de acolo nu am mai văzut asfaltul până în Segarcea. Dar micile probleme au început să apară. Pentru că drumurile de pe malul Jiului nu sunt întotdeauna cele mai circulate, uneori e destul de greu să mergi pe ele chiar și cu bicicleta. Cele din păduri sunt năpădite de vegetație și te iau crengile de ochi, iar cele de pe câmp sunt pline de iarbă și de multe ori și de colții babei, plantă față de care am devenit puțin obsedat :) Așa că până în satul Jiul deja am făcut o pană, evident în colții babei, iar la ieșirea din sat am făcut și o poză.
Încet încet am ajuns și la pădurea de după Țuglui, și ca mai înainte am dat peste fel și fel de drumuri, mai bune sau mai proaste, iar la un moment dat am ieșit chiar în asfalt, la vreo 100 m înainte de cișmeaua de unde se merge spre Bâzdâna.
De aici la Bâzdâna am ajuns repede, pentru că drumul a fost bun și îl știam de acum un an. Am traverasat satul, încet, ca să mai admir încă o dată locurile ăstea uitate de lume și care or să dispară văzând cu ochii în următoarea perioadă, iar la ieșire am aflat de la un nene pe unde-ar fi drumul către Foișor.
Omul dăduse bine indicațiile, dar eu ca s-o țin pe-a mea cu drumul pe lângă Jiu, undeva înainte de Foișor am făcut stânga în loc de dreapta și am intrat într-o zonă mărginită pe de o parte de Jiu, și pe alta de o mlaștină destul de mare. Este vorba de zona dintre km 31 și 32 de pe traseu. Până să ajung aici am mai făcut o pană, iar acum începusem să merg mai cu grijă pentru că nu mai aveam decât o camera și câteva petece. Numai bine, când am văzut că se înfundă și nu mai pot merge înainte, am zis să merg la dreapta să văd dacă mai dau în drumul pe care l-am părăsit. Nici n-am făcut 10 metri pe lângă bicicletă, și cu gândul la colții babei am zis să mă uit ca nu cumva să fie și pe aici. Bine că m-am uitat, pentru că deja colectasem 10+ bucăți în fiecare roată, așa că am luat-o în brațe și la loc sigur am scos toți spinii. Nimic nu sună mai bine decât fâsâitul aerului care răzbate printr-o înțepătură de mărăcine. Minunat! Deja mă gândeam cum o mai dreg acum, dar am constatat că nu se desumflă de tot, așa că am început să merg așa și să umflu roțile la câțiva km. Cu greu am reușit să revin la drumul cel bun, după încă vreo 2 încercări nereușite, și de aici n-au mai fost probleme. Mai jos e o poză cu mlaștina care mi-a dat bătăi de cap.
Am trecut rapid și prin Foișor, deja eram cu mult în întârziere față de ce mi-am propus, și după ce-am urcat singurul deal de pe traseu am fost întâmpinat de o altă priveliște minunată: Segarcea la 10 km în față, bucăți mari din drum discuite perpendicular pe direcția de mers și un vânt din față care ținea în loc săracele păsări ce voiau să zboare împotriva lui.
Per total au ieșit 60 km în 4 ore jumătate de pedalat, și deși nu a fost cea mai reușită tură, mi-a plăcut pentru că am ieșit singur și am avut ocazia să mă gândesc la multe lucruri la care nu m-am mai gândit de când eram mic. Probabil că n-o să se mai repete prea curând, dar e bine de știut.
Așa că m-am uitat pe hartă, am încercat să rețin cele câteva zone unde n-o să pot sta aproape de Jiu, și sâmbătă dimineața la 7 am plecat la drum. Temperatura era numai bună, 17° C, așa că am plecat echipat și cu mâneci care și-au făcut datoria așa încât nu mi-a fost frig deloc. La podul peste Jiu am ajuns imediat, iar de acolo nu am mai văzut asfaltul până în Segarcea. Dar micile probleme au început să apară. Pentru că drumurile de pe malul Jiului nu sunt întotdeauna cele mai circulate, uneori e destul de greu să mergi pe ele chiar și cu bicicleta. Cele din păduri sunt năpădite de vegetație și te iau crengile de ochi, iar cele de pe câmp sunt pline de iarbă și de multe ori și de colții babei, plantă față de care am devenit puțin obsedat :) Așa că până în satul Jiul deja am făcut o pană, evident în colții babei, iar la ieșirea din sat am făcut și o poză.
Monday, September 10, 2012
Valea Eșelniței - vf. Svinecea Mare - Valea Eșelniței
Pentru a doua zi a turei din acest weekend nu aveam stabilit un traseu, așa că am avut câteva opțiuni de unde am putut alege. Până la urmă am hotărât să facem un traseu desenat de mine cu câteva zile înainte, care pornea de lângă Eșelnița și urca pe Valea Eșelniței până aproape de vârful Svinecea Mare (1224 m), cel mai înalt din Munții Almăj.
Pornirea a fost mai grea decât ieri, și abia pe la 1:30 am plecat la drum. Primii 15 km i-am făcut în viteză împreună cu Lulu, dar ajunși la prima ramificație am așteptat să ne regrupăm ca să nu ne rătăcim cumva. Aici ne-am întîlnit și cu niște oameni de-ai locului, care ne-au confirmat că traseul ales către vârf este bun, și de lai ei am aflat că de fapt se spune Svinécea Mare, nu cu accentul pe i cum îi ziceam eu. Dar este binecunoscut faptul că mai greșesc la accente, așa că nu e de mirare. Așteptând la ramificație, am numărat 5 camioane care coborau pline de cărbuni, fără să le mai pun pe cele două pe care le-am văzut până aici. Se pare că traficul explică de ce drumul era foarte plin de praf. De fapt eu n-am mai văzut atâta praf niciodată, nici măcar pe drumurile care duc la viile din Segarcea. Pe lângă praful care în unele locuri era mai mare de-o palmă, drumul era plin și de pietre medii ca dimensiune, ascuțite și bine fixate, care împreună cu roțile mele umflate la maxim de frica vreunui snake bite (nu mai aveam nicio cameră de rezervă) au contribuit la sporirea disconfortului.
Dar până la urmă toate-au fost bune și frumoase și am ajuns cu bine în vârf. Acolo am descoperit exploatările de cărbune, acestea fiind unele de suprafață, și am dat și de 2 belgieni care studiau ceva la un aparat conectat la niște sonde de-a lungul drumului.
Ajuns acasă am constatat că în vârf am greșit puțin drumul, pentru că ar fi trebuit să facem la un moment dat stânga (lângă stână) și să ajungem ceva mai aproape de vârf. Dar mă consolez cu ideea că oricum era prea târziu pentru a mai urca pe el.
Ca și în traseul de ieri, au fost tot 50 de km în 3:30 ore iar track-ul se regăsește mai jos.
Pornirea a fost mai grea decât ieri, și abia pe la 1:30 am plecat la drum. Primii 15 km i-am făcut în viteză împreună cu Lulu, dar ajunși la prima ramificație am așteptat să ne regrupăm ca să nu ne rătăcim cumva. Aici ne-am întîlnit și cu niște oameni de-ai locului, care ne-au confirmat că traseul ales către vârf este bun, și de lai ei am aflat că de fapt se spune Svinécea Mare, nu cu accentul pe i cum îi ziceam eu. Dar este binecunoscut faptul că mai greșesc la accente, așa că nu e de mirare. Așteptând la ramificație, am numărat 5 camioane care coborau pline de cărbuni, fără să le mai pun pe cele două pe care le-am văzut până aici. Se pare că traficul explică de ce drumul era foarte plin de praf. De fapt eu n-am mai văzut atâta praf niciodată, nici măcar pe drumurile care duc la viile din Segarcea. Pe lângă praful care în unele locuri era mai mare de-o palmă, drumul era plin și de pietre medii ca dimensiune, ascuțite și bine fixate, care împreună cu roțile mele umflate la maxim de frica vreunui snake bite (nu mai aveam nicio cameră de rezervă) au contribuit la sporirea disconfortului.
Dar până la urmă toate-au fost bune și frumoase și am ajuns cu bine în vârf. Acolo am descoperit exploatările de cărbune, acestea fiind unele de suprafață, și am dat și de 2 belgieni care studiau ceva la un aparat conectat la niște sonde de-a lungul drumului.
Ca și în traseul de ieri, au fost tot 50 de km în 3:30 ore iar track-ul se regăsește mai jos.
Porțile de Fier - Kladovo - Porțile de Fier
După ce weekend-ul trecut am ajuns pentru prima oară pe vf. Moldoveanu (pe jos), weekend-ul asta a venit vremea să pun piciorul pentru prima oară în Serbia. Traseul a fost desenat de Dani, care a mai fost prin Kladovo, și spre marea mea bucurie porțiunea de urcare a fost una ceva mai accentuată, cu o înclinație medie de 12%.
Am ajuns la start destul de devreme, și pe la 8:30 deja eram pe traseu. La vamă totul a mers foarte repede, de ambele părți ale graniței. După o scurtă porțiune de asfalt am ajuns pe forestierul care urma să ne ducă în vârful dealurilor care mărginesc Dunărea.
Cum am pus roata pe forestier, drumul a început să urce bine încă de la primul metru. Forestierul a fost unul frumos, destul de accidentat așa încât traseul trebuia ales cu atenție pentru a evita diverși bolovani sau locuri unde se putea pierde aderența. Toată urcarea se putea face doar pe foaia mijlocie, dar eu la un moment dat am fost descurajat de o bucată dreaptă de câțiva zeci de metri și acolo i-am dat granny gear. Ăsta-i semn că trebuie să mai lucrez la căiță.
Ajunși sus, am găsit o casă ce părea locuită, dar nu era nimeni acasă, așa că am pus stăpânire pe micul foișor de lângă ea și am început să băgăm la ghiozdan, îmbiați și de priveliștea frumoasă de care aveam parte.
Înainte să începem coborârea ne-am întâlnit și cu niște localnici, cu care am reușit să mă înțeleg destul de bine în română. Ei spuneau că suntem ”cuscri” :) Eh, și a început coborârea. Nici nu ne-am dat drumul bine și Claudiu a și făcut un snake bite, dublu, urmat de încă o pană. Rezolvăm problemele și pornim din nou, ajungând cu bine la asfalt. De acolo iar coborâre, pe care Lulu face cunoștință cu mărăcinii de pe marginea drumului.
Cum am ajuns în Kladovo, am alimentat cu niște apă cu un aftertaste de sulf dintr-un robinet de lângă ”Bolniță” - spitalul lor - și apoi am mers să ne pozăm cu indicatorul Eurovelo 6 și să facem nițică plajă. La plecare am vizitat și ruinele unei fortărețe datând din secolul 16, un alt prilej pentru Claudiu să ia niște colții babei în roți, așa că a urmat o pauză pentru reparații la restaurantul dezafectat de lângă fortăreață. După ce s-au pus vreo 10 petece pe cameră, se pare că n-a ieșit pasența, așa că Dani a scos un briceago-ferăstrău minune cu care a lărgit gaura din jantă așa încât să încapă și camerele cu valvă de mașină. Problem solved și pornim cu greu împotriva vântului către mașinile care ne așteptau lângă Porțile de Fier.
Tura a însumat 50 km cu 3:30 ore de pedalat, iar track-ul pe bikemap îl aveți mai jos.
Am ajuns la start destul de devreme, și pe la 8:30 deja eram pe traseu. La vamă totul a mers foarte repede, de ambele părți ale graniței. După o scurtă porțiune de asfalt am ajuns pe forestierul care urma să ne ducă în vârful dealurilor care mărginesc Dunărea.
Subscribe to:
Posts (Atom)